La începutul celor câteva luni de stat în Polonia mi-am zis că o să scriu cel puțin săptămânal despre ce se întâmplă pe acolo. Am lăsat să se așeze imaginile.
Acum scriu despre câteva dintre personajele pe care le-am întâlnit cel puțin o dată. Nu au nimic extraordinar, sunt genul de oameni pe care îi vezi sistematic și care îți dau senzația de obișnuință și monotonie.
Chinezul Șoric.
Nu i-am aflat numele, ceilalți doi români care stăteau în căminul Hera, îi ziceau „Șoric”. N-am reținut de la ce, explicația mi-a fost dată într-una din nopțile în care poșteam cu rușii niște votcă. Șoric e chinez după tipar. Mic, galben, două linii în loc de ochi și păr negru închis. Avea și mersul puțin crăcănat. Stătea singur în cameră și de fiecare dată când mergea la bucătărie încuia ușa. Vorbea puțin, într-o engleză stricată. Câteodată nu răspundea la salut.
Portarul cu mustață.
Cel mai de treabă dintre toți portarii din Hera. Notă: Hera, cămin al Universității din Varșovia, situat în apropierea parcului Lazienki, a ambasadei Rusiei și a palatului prim-ministrului Donald Tusk. Tânăr pe la 50 de ani, corp slab spre atletic, părul albit și o mustață care îmi aducea aminte de un vecin frizer. În nopțile când era portar, fuma și citea, mult din amândouă. Amabil și mereu zâmbitor. Păcat că nu vorbea iotă de engleză, cred că ar fi ieșit niște discuții interesante. Legat de „interesant”, s-a blazat cuvântul ăsta.
Rușii, personaj colectiv.
Bărbați și femei din toată Rusia, până în Siberia. Se comportau după cerință, ele sfioase, ei cu votca și tabla de șah, totuși, rar și deloc clișeistic.
Tweet
